Angela Zaporojan: „Aș vrea să fac o Școală a Bucuriei”…

În ediția de luni, 18 aprilie 2011, NR. 14 (23), a cotidianului TIMPUL, suplimentul FEMEIA, a fost publicat un articol despre Angela Zaporojan, directoarea Liceului Teoretic „Gh. Ghimpu” din Colonița, sau „Doamna profesoară”, cum îi spun elevii, a absolvit Facultatea de Fizică a Universității de Stat din Chișinău. A ales fizica, nu numai pentru că îi plăcea acest obiect, dar și fiindcă luase nota „patru” la examenul de absolvire (pe atunci era în vigoare sistemul de notare de cinci puncte). Profesorul ei de fizică era convins că fetele nu pot învăța fizica pe nota „cinci”. Și atunci ea s-a ambiționat să-i demonstreze contrariul – a terminat Facultatea de Fizică cu nota maximă. Când s-a întors în sat cu „dovada”, fostul profesor a felicitat-o, fiind nevoit să recunoască: forța motrice a ambiției feminine poate face minuni!

– Doamnă Angela Zaporojan, vă considerați o femeie ambițioasă?
– Da, sunt foarte ambițioasă și reușesc să realizez cam 90 la sută din ceea ce-mi propun. Am însă un principiu: să nu calc peste alți oameni. Credeți-mă, e posibil.

– Cum e pâinea unui director de liceu?
– Acum patru ani, când am fost numită în această funcție, am fost conștientă de ceea ce mă așteaptă – directorul care fusese înaintea mea era un om autoritar, iar colectivul era împărțit în diferite grupări. Colegii îmi spuneau că nu voi reuși niciodată să-i împac pe toți. Eu cred că am reușit. Important este să pui în capul mesei omenia.

– Apropo de scindările din unele colective pedagogice, din ce cauză apar?
– Din cauza lipsei unui management de calitate. Directorul trebuie să aibă aceeași măsură pentru toți. Dacă „grupările” văd că ești corect, imparțial, vrajba dintre ele se evaporează de la sine.

– Încotro merge școala moldovenească astăzi? Are șanse să se alinieze la standardele europene?
– Nu suntem la coada Europei. Copiii noștri, cei care au plecat cu părinții în Italia, sunt considerați acolo cei mai buni elevi. Toți spun că la noi se învață mai temeinic decât în Occident – mai multe discipline, materialul e mai complicat…

– Suntem o țară săracă, dobă de carte…
– Dobă nu de carte, ci de teorie. Se învață multe și de toate, ca mai apoi tinerii cu diplomă să vândă în stradă…

– Cât de mare trebuie să fie distanța dintre elev și profesor, pentru ca educația să fie eficientă?
– Noi, de exemplu, facem totul ce depinde de noi, pentru a ne apropia de copii. Acum câțiva ani, am instituit în liceu Ziua elevului – în ultima săptămână din septembrie. Imaginați-vă numai: dimineața, administrația liceului îi întâlnește pe copii la ușă cu un coș mare de ciocolată. La fiecare recreație se fac concursuri cu premii. La lecția a treia, dirigintele pregătește o surpriză clasei sale – unii coc pizza pentru elevi, alții aduc torturi, fiecare după propria imaginație. Urmează Balul bobocilor, unde copiii din clasa I, după o lună de școală, sunt „botezați” elevi. Se încheie această zi cu competiția „Starturi vesele”, pe care o prezintă profesorii în fața elevilor. Ne întrecem la diferite probe sportive, iar copiii de sus, din tribune, ne susțin. Anul acesta, în loc de „Starturi vesele” am pregătit spectacolul „Sfatul comitetului profilactic”. Toată lumea știe ce înseamnă acest comitet – copiii care încalcă sistematic disciplina sau Regulamentul școlii sunt chemați la acest sfat. Elevul este ascultat, i se face proces-verbal, dă jurământul că o să se corijeze, semnează… E un moment de educație foarte bun. În această piesă, pe care am scris-o eu, profesorii au jucat rolurile de elevi. Mie mi-a revenit rolul unui elev dificil, pe care mult timp nu-l puteam aduce la școală… Scenele erau luate din viața școlii, copiii se vedeau dintr-o parte și… râdeau până la lacrimi. Asemenea activități ne apropie foarte mult de copii. Este deosebit de important ca ei să ne vadă nu numai în rol de dascăli, dar și de oameni. Asta îi face fericiți.

– Metoda dumneavoastră de educație îmi amintește de Școala lui Suhomlinski, care așa se și numea, „Școala Bucuriei”… Ce împiedică sistemul nostru de învățământ să producă mai multă bucurie?
– Aș vrea să fac o Școală a Bucuriei. Dar, ca director, știu că adesea vrei, poți, dar nu ți se permite. Ți se spune: NU SE POATE! Fără niciun argument plauzibil. Nimeni nu e lăsat să spargă tiparele, toți trebuie să fie la fel. De ce? Doar eu vin cu idei, eu nu zic: dați-mi voie să fac asta, dar spuneți-mi cum să fac. Avem probleme mari în sistemul educațional.

– Dacă ați avea putere de decizie, ce ați schimba în acest sistem?
– Ooo, câte aș schimba! Aș face în așa fel, încât fiecare copil să fie apreciat după capacități. Dacă un elev nu poate lua nota „6”, el trebuie promovat cu notă negativă, să nu fie „obligat” profesorul să-i pună nota de trecere… Aș atrage o atenție mult mai mare copiilor supradotați. Astăzi, la lecții lucrăm mai mult cu cei 80 la sută din elevii cu nivel mediu, dar nu folosim la maximum capacitățile celorlalte 20 de procente de copii talentați. Nu poți lucra aprofundat cu ei, pentru că… atunci când îți vine testul de la minister, acest test e pentru toți.

– Din cei 34 de profesori de la Colonița doar șase sunt bărbați. E bine ca elevii să fie educați numai de femei?
– Nu, categoric. Dar bărbații nu pot veni în școală, pentru că ei sunt stâlpul familiei și trebuie să aibă grijă de ea. Apropo, soțul meu a absolvit Fizica odată cu mine, însă din aceleași considerente și-a schimbat profesia și lucrează în domeniul construcțiilor. Nu avem încotro – băiatul învață la Universitatea de Medicină, plătim contractul; fata mijlocie este în clasa a XI-a, cea mică – în clasa a II-a. Asta e situația, din salariul de profesor nu poți întreține familia.

– Pentru a supraviețui, profesorii de la țară, din alte raioane, se ocupă de agricultură, au cote. Cum o duc cei din suburbiile capitalei?
– Suntem nevoiți să facem agricultură. Altfel, cum să-ți construiești o casă, să clădești o familie? De când sunt directoare, nu am timp de asta, dar vreo zece ani la rând am practicat și eu diferite îndeletniciri. Totul a început în ziua când mama ne-a dăruit o vacă, la Casă nouă, să ne facă gospodari. Apoi am mai cumpărat noi una. Era greu la început, nu mă pricepeam cum să le îngrijesc, dar am învățat foarte repede să mă descurc. În 15 minute reușeam să le spăl, să le mulg și să le trimit la deal. Cel mai greu era să trec de la o „ocupație” la alta. Mă trezeam dimineața, îmbrăcam hainele „speciale” și mergeam să mulg vacile. Apoi, trebuia din nou să mă schimb, să fac duș, să mă fardez, să mă pregătesc de școală… Psihologic, este un prag foarte greu de trecut. Dar altfel nu puteam, copiii erau mici, aveau nevoie de lactate. Decât să le cumpărăm de la alții, ne-am zis să le avem pe ale noastre. Cu timpul, am reușit să-mi fac o întreagă rețea de clienți – vreo 15 familii din sat cumpărau produsele noastre. Și, credeți-mă, în sat concurența e mare. A fost și acesta un venit suplimentar la salariu… Apoi, într-o vreme, am cultivat căpșuni. Acum nu aș reuși, oricât de harnică aș fi, deoarece căpșunile se coc în iunie, iar atunci e perioada examenelor. Trebuie să muncești, pentru că din pod nu cade nimic.

– De ce avem atât de puține femei la guvernare în R. Moldova?
– Da, mai avem mult până a deveni egale în drepturi cu bărbații. Aceștia – bravo lor! – găsesc timp să se întâlnească la o bere, să meargă la vânătoare, la pescuit. Femeile fie se întâlnesc la bucătărie, fie discută la telefon. Multe dintre ele gândesc cam așa: decât să merg undeva, mai bine stau acasă și fac un borș. E de vină mentalitatea noastră.

– Spuneți că vă place să scrieți piese, să faceți teatru. Când ați descoperit că aveți talent artistic?
– Visul meu din copilărie era să devin actriță. La universitate am mai făcut o facultate – cea de Arte. De trei ani conduc acest cerc dramatic, avem două grupe de „artiști” din clasele mici și din clasele superioare și am câștigat locuri foarte bune, inclusiv locul I la competițiile municipale. Școala trebuie să facă oameni, iar pentru aceasta nu e suficient să le predai copiilor doar Legea gravitației. Trebuie să folosești toate posibilitățile, arta fiind una dintre ele, și trebuie să-i iubești pe copii, chiar dacă greșesc. Uneori, fiică-mea, Catea, îmi spune: „Mamă, tu prea mult ne iubești!”. Nu există „prea mult”, atunci când e vorba de dragostea față de copii…

Sursa: Timpul Suplimentul Femeia

Distribuie

Share to Facebook
Share to Google Buzz
Share to Google Plus
Share to LiveJournal
Share to MyWorld
Share to Odnoklassniki
Share to Yandex

Scrie-ți părerea

comentarii

Registrul Actelor Locale ale primăriei s. Colonița