Ana Motînga: „Mi-a mers vestea că sunt severă… dar îmi iubesc profesia și nu regret că am ales să fiu profesoară!”

„Am 18 ani…” începe povestirea dna. Motînga, când o rugăm să ne spună câteva date despre ea, și râde… Presoară întreaga discuție cu vorbe de duh și o învăluie într-un umor ușor ironic. Chiar dacă anii își spun cuvântul pe chipul său, descoperim în această doamnă o nesecată sursă de energie și bună dispoziție…

Poartă cu sine experiența a 32 de ani de pedagogie, dintre care 30 i-a dedicat școlii din Colonița. Ana Motînga sau Ana Stepanovna, cum i se mai spune în sat, este una dintre profesoarele care i-a învățat pe bunici, pe copii, apoi și pe nepoți. Avea veste de profesoară severă, iar copii îi știau de frică, acum însă foștii elevi o respectă și o ajută. Are 82 de ani, este la pensie de mulți ani, dar își amintește cu drag de anii de școală și de elevii cu care se mândrește și astăzi.

S-a născut în orașul Grigoriopol, în anul 1929. Școala a finalizat-o în 1951 și imediat după asta i s-a oferit un post de muncă la Bălăbănești, în calitate de profesoară la clasa a II, de acolo a fost transferată la Cimișeni, la clasele mai mari. Pentru că în aceeași perioadă intrase, prin corespondență, la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, a rugat să fie transferată la un serviciu mai aproape de Chișinău. Așa a ajuns în Colonița…

„Când am venit în Colonița eram atât de slabă și sfrijită, că directorul s-a uitat lung la mine și s-a gândit, probabil: „Doamne, dacă a mai fi și asta învățătoare, o să i se urce copii în cap…”, dar eu am scos copiii cu tot cu bancă din școală, nu ei pe mine” spune Ana Motînga râzând. „Mi-a mers vestea că-s rea, adică, prea severă… Dar nu-i băteam, Doamne ferește! Le era frică mai mult de cuvântul meu” spune ea.

Când a venit în sat, i-a învățat carte nu doar pe copii, ci și pe bătrânii analfabeți, în acea perioadă având loc acțiuni de lichidare a analfabetismului. „Peste tot unde era nevoie de ajutor, eram noi pedagogii. În Sovietul sătesc, noi ajutam, în Sovhoz, dacă trebuia ajutor, iarăși noi eram în frunte, împreună cu copilașii. Nu erau condițiile de azi, dar am lucrat… Am făcut lecții în 4 case țărănești – în casa popei, la post, o casă înspre drumul de la cimitir și o căsuță din curtea școlii vechi. Aveam 5 minute pauză și trebuia să alergăm dintr-o parte în alta, ca să reușim la timp. Mai târziu s-a construit blocul principal al școlii vechi… Ehe he! Ce bucurie am avut când ne-am mutat acolo…” spune dna. Motînga.

Pe atunci se învăța în 3 schimburi – dimineața clasele superioare, după amiază clasele primare și seara oamenii în vârstă. Spune că n-a avut noroc să lucrez în „școala asta nouă și frumoasă”, pentru că tocmai în 1984 a ieșit la pensie, iar după asta nu a mai lucrat.

Pe lângă activitățile de predare, Ana Motînga a fost și șefă de studii timp de 7 ani. „Am avut un colectiv foarte unit, am avut directori foarte buni, mai întâi a fost un evreu Dimitrii Alexandrovici, apoi a venit ca director Fiodor Ilici (Tudor Pleșco n.r.), iată ca el om n-am mai întâlnit nici în Colonița și nici în altă parte. A fost un om de aur…” spune ea.

Își amintește cu plăcere și amuzament de foștii elevi și de năzbâtiile acestora și spune cu mândrie că „a crescut” copii sănătoși moral și fizic. „Pe lângă literatură i-am învățat și a lucra, a fi respectuoși, a fi corecți și îngrijiți. Am avut copii tare buni, acum specialiști în diferite domenii…”.

Ne povestește tot felul de istorioare, făcând glume chiar pe seama propie. „A fost o dată așa un caz: predam în clasa X-a poeziile lui Grigore Vieru. Era în clasa aceea un băiat din sat, Steopa Cheptene – tatăl lui era orb, iar el păștea oile pe imaș. La școală venea deseori cu picioarele nespălate, fără să mănânce și să doarmă… Și iată la lecția asta vine el nepregătit, iar eu îi spun că îi pun 2 la semestru și gata… El, săracul, s-a uitat cât s-a uitat la mine și când a trântit un epitet… Vin eu acasă și-i spun mamei cum s-a întâmplat, la care ea mă întreabă: „Da’ de câte ori o repetat copilul cela epitetul?”. Zic: „O dată”, la care ea „Da’ eu dacă eram în locul lui, de 3 ori îl repetam! Copilul ista e flămând, nespălat, nedormit și tu vrei poezii de la dânsul?!” își amintește râzând dna. Ana.

Însă, chiar dacă era severă și exigentă, foștii elevi n-o uită, vin adesea prin vizită, o ajută și o invită întotdeauna la întâlnirile cu absolvenții. În acest a fost la întâlnire cu cei care au adunat 50 de ani de când au absolvit școala din sat.

Împreună cu elevii mergea la cules cireșe, la cules poamă și mere, la curățit porumb. „Unde era mai greu, acolo era Ana Stepanovna, pentru că știau că mă descurcam cu elevii și-mi dădeau cele mai grele activități…”. Acum spune cu tristețe că nu se mai duce pe deal… „Erau livezi bogate, erau vii, erau lanuri frumoase… Dar acum e pustietate – nici nu e arat, nici semănat. Eu acum nu mă duc pe deal, că plâng…”.

Ne spune că a ales această profesie pentru că i-a plăcut cu adevărat și nu regretă că a fost pedagog. Spune că regretă acum un singur lucru – că nu are darul de a picta. „Îmi place atât de mult natura… Eu n-am darul acesta de a picta, dar aș picta în permanență… N-aș face nimic altceva, doar aș picta. Uitați-vă la gutuiele acelea, cât sunt de frumușele, dar mărul acesta cât a fost de încărcat, dar când ieși dimineața prin vie… O frumusețe! Natura e atât de bogată, dar oamenii nu o prețuiesc…” spune dna. Ana cu tristețe în glas.

Ana Motânga a trecut și prin război, și prin foamete, și secetă, i-a fost arsă casa părintească, dar a trecut cu capul sus de toate. „Mă scol dimineața, mulțumesc Domnului că am ajuns în ziua de azi, doresc pace, bucurie și sănătate la toată lumea și mă rog să-mi dea picioare, să mă pot mișca, că atâta timp cât m-oi putea mișca, atât timp va fi bine…”

I-am mulțumit pentru discuție și amintiri frumoase și i-am dorit sănătate, iar ea, la rându-i, ne-a umplut poala cu mere și ne-a mulțumit de vizită, petrecându-ne până la poartă, ca pe niște foști elevi veniți să o vadă…

Distribuie

Share to Facebook
Share to Google Buzz
Share to Google Plus
Share to LiveJournal
Share to MyWorld
Share to Odnoklassniki
Share to Yandex

Scrie-ți părerea

comentarii

Registrul Actelor Locale ale primăriei s. Colonița